NOTE · PRIORITĂȚI
Cereți unui grup să enumere ce nu merge și apoi să voteze ce contează cel mai mult, iar câștigătorul este aproape întotdeauna lucrul pe care îl vede toată lumea. Un depozit numește greșelile de picking. O unitate de primiri urgențe numește timpii de așteptare. Un minister numește încrederea publicului. Fiecare dintre acestea este reală și fiecare este o consecință: ceva mai din spate o produce.
Kevin Dye i-a dat un nume: efectul priorităților eronate. În situații complexe, problemele pe care oamenii le pun pe primul loc sunt în mod constant cele mai din aval. Ce doare cel mai tare este ce se vede cel mai bine, iar ce se vede cel mai bine este rareori locul în care începe. Vizibilitatea merge în sens invers adâncimii.
John Warfield a adăugat a doua jumătate, dispersia opiniilor (spreadthink): puneți cincisprezece oameni informați într-o sală și prioritățile lor individuale abia se suprapun. Nu pentru că ar greși cineva, ci pentru că o situație complexă cuprinde mai mult decât poate cuprinde o singură persoană. În rulările noastre, 61–89% din toate elementele propuse primesc cel puțin un vot. Dispersia este starea normală a unei săli, nu un eșec al ei.
Nu puteți puncta o sală reală, pentru că nicio sală reală nu are o grilă de răspunsuri. O simulare poate. Am construit o organizație cu douăzeci de probleme, dintre care cinci sunt cu adevărat cauzele profunde, și am pus cincisprezece oameni să lucreze pe ea de două sute de ori pentru fiecare configurație, decizând fiecare pereche așa cum o face True Causes: câte un vot fiecare, tranșat la 75% din voturile exprimate.
Când sala nu este indusă în eroare de ce doare, oprirea la vot numește 3,1 din cele 5 cauze reale, în timp ce construirea unei hărți a ceea ce influențează ce numește 3,9. Chiar și o sală nepărtinitoare se descurcă mai bine cartografiind, pentru că o întrebare pe perechi, la 75%, este un instrument mai bun decât un clasament.
Când sala ordonează doar după ce simte, votul nu numește niciuna dintre cele cinci, iar construirea unei hărți peste el recuperează doar 0,2. O cauză abandonată la vot nu mai poate fi recuperată ulterior: odată ce un element pică votul, nicio structurare atentă nu îl mai aduce înapoi.
Votul este bun pentru a alege între opțiuni. Este instrumentul greșit pentru a găsi cauze, pentru că măsoară vizibilitatea și o numește prioritate. Remediul nu este un vot mai bun. Este să puneți o altă întrebare: pentru fiecare pereche de probleme, o influențează una semnificativ pe cealaltă? Cauzele cele mai profunde sunt cele până la care se poate urmări tot restul și sunt adesea cardurile pe care nu le-a votat nimeni.
Vedeți cum se întâmplă, într-o demonstrație de cinci minute → · Mai multe note